de nicaieri....

adus de cea din urma clipa din visul cel de la inceput al vietii mele de adolescent rebel,dar firav in esenta si emotiv pana in maduva,tu mi-ai adus,duhule,calmul si m-ai facut omul care mi-am dorit sa fiu,chiar daca m-ai parasit dupa aceea pentru a transforma pe altcinvea din copil in veteran al unei vieti pline de poezii proaste si goale. tocmai cand ma visam intr-o gradina serena,intr-un rai pamantesc,incoltita doar de vegetatii luxuriante,ape cristaline,soare zambitor,ai aparut de niciunde si senin,bland,cu glas dulce,m-ai facut,ingere,sa iubesc simpliatea versurilor tale despre mine si frumusetea mea pe care doar tu o vedeai.ti-am iubit toate felurile de a fi,mi-ai aratat ce inseamna sa fiu tinuta in brate atunci cand,poate sufeream acut tot de tine.stangaciile tale,doamne,ma fascinau,imi aminteau ca esti tot om,desi eu te vedeam zeitate a tuturor trenurilor ce duc mintea mea undeva. tu semeni cu un personaj al lui shakespear,gentil,mladios cu plete brunete si ganduri dulci. verile mele mi-au parut mai scurte,mult prea scurte,noptile iernilor noastre nu se mai luminau,lunile,anii,astrii taceau,se dizolvau,intrau intr-o gaura neagra care ma inghitea si pe mine si pe tine,dar acasa pentru noi era si acolo.