Stand pe malul marii,privind cerul,profundul,apa,mi-am dat seamaca si marea vorbeste.cazusem intr-o stare letargica,m-am lasat adormita de cantecul mut al marii,de chemarea ei pierduta in drum spre mine.parca imi spunea sa ma inotrc la el,sa il iert,sa nu las impulsurile sa imi controleze viata.la cine sa ma intorc?pe cine sa iert?ce facusem?nu imi aduceam aminte ca traisem ceva inainte sa ajung la mare in toiul iernii.am uitat ca traisem o vara pe care aveam sa o povestesc intregii lumi,ca toamna ma gasise tot in bratele lui si ca durase acel anotimp rosu mai mult decat mi-as putea eu imagina.am uitat?ma straduisem sa uit?de ce stateam eu iarna pe malul marii?ce asteptam?
Steateam aici pentru ca nu ma simteam eu in alta parte.stateam aici pentru ca eram singura si ma simteam neprimita chiar si la mine acasa.zidurile parca mi se apropiau de suflet,ma incolteau si ma strangeau exact cum un aparat de tortura strangea un infractor in vremea medievala.ucidea in mine si ultimul sentiment.stateam la mare nesimtind frigul,nu simteam ca traiesc pentru mine,aveam sentimentul grotesc ca traiesc pentru altcineva,ca traiam doar sa indeplinesc visul sau sa fac ceva ce acela care ma calauzea nu reusise sa infaptuiasca.
Deodata am simtit si vazut cum marea se transfigureaza,aduna toate fortele,tragea tot nisipul de sub mine,lua forta din central pamantului pentru a-mi spune ceva.ma infricosa peisajul acela monocrom de crepuscul in hibernare.
“love me wherever you go!”ce?”love me wherever you go!”cine esti?ce se intampla?ce vrei?pe cine sa iubesc?nu mai vreau sa mai iubesc pe nimeni.m-am saturat sa imi dau si viata pentru cineva care nu da doi bani pe sentimentele mele,m-am saturat sa nu mai primesc nimic.nu mai vreau,auzi?mi-am acoperit timpanele cu palmele.nu vroiam sa mai aud,dar oricat m-as fi straduit,auzeam parca si propria constiinta incercand sa ma convinga ca trebuie sa nu mai fiu asa de hotarata.am alergat de pe mal,din locul unde stateam,am alergat intr-o directie pe care nu mi-o propusesem,picioarele mele fugeau fara ca eu sa le controlez.treceam cu pasul din ce in ce mai grabit peste nisipul care incerca sa ma convinga sa stau,ma prindea de gambe,mi se urca spre coapse,spre trunchi,ma tinea strans ca intr-o imbratisare,dar eu refuzam,vroiam sa fiu eu cu mine,sa imi aduc aminte de ce venisem la mare in plina iarna,si vroiam sa descifrez sensul cuvintelor care imi inundau mintea.
Am cautat in rucsac si am gasit o fotografie,o cutie de chibrituri,un carnetel pe care l-am desfacut si m-au improscat cuvintele grele scrise de mine.surprinzator,era scrisul meu,dar nu imi aminteam ca scrisesem.imi doream sa le sterg,sa rup foaia.le-am lasat,am vrut sa fug,dar am incendiat fotografia mai intai.am sters din arhiva vietii mele momentul acela imortalizat pe o bucata de hartie,dupa ce am eliberat din prinsoarea degetelor mele si ultimul patratel de hartie,m-am simtit mai eliberata,am continuat sa merg si am traversat plaja,un oras si o gara intr-o procesiune lenta,calma,parca as fi celebrat un deces,doar ca ochii nu imi lacrimau,nici macar frigul si briza care batea indemnandu-ma sa merg mai repede,nu au putut sa ii schimbe ritmul de mers.
Am ajuns la tren si am urcat.nimeni.stiam unde duce?nu.ma interesa unde duce?nu ma interesa,doar vroiam sa merg acasa.stiam ca vreau sa ma incalzesc in patul meu din camera care gazduieste patru pereti acoperiti cu fotografii si versuri,vroiam sa stau acasa la mine,tolanita in pat,goala,sa mai scriu in jurnal,sa mai scornesc o poezie simbolista,sau pur si simplu sa visez cu ochii deschisi,asteptand sa imi sune telefonul.
Aproape instantaneu,robotic am scormonit in buzunarul paltonului dupa telefonul care nu imi afisa niciun apel pierdut.nu ma cautase nimeni.nu observase nimeni ca nu mai sunt acasa.as fi putut lipsi un secol,nu si-ar fi dat ninemi seama ca nu sunt.
M-am asezat intr-un compartiment,iar trenul a pornit instantaneu.nu vroiam sa stiu ce ruta are,ma desprinsesem de mine,de corp si simteam ca as fi ajuns deja acasa.
Am mai clipit o data si m-am gasit in patul meu.imi suna telefonul.imi suna in urechi o melodie de jale,auzeam un bocet.am raspuns.am auzit doar un susur,cineva vorbea incet parca sa nu fie cineva trezit.m-a chemat undeva si la auzul altor cateva cuvinte parca ceva in mintea mea s-a declansat.am lasat telefonul.m-am ridicat.m-am dus la dulapul de haine.le-am rascolit din ce in ce mai energica si le-am ales pe cele negre.lacrimile imi curgeau siroaie,se izbeau de podea,se scurgeau in lemn,ajungeau in centrul pamantului,atingeau lava si imi trimiteau inapoi aburi ca intr-o sauna.mi-era cald.ma sufocam.
Intr-un final m-am imbracat.eram cernita,aveam o figura stearsa pe chip,eram eu insumi mai moarta decat cel la a carui inmormantare trebuia sa ma duc,dar eu am plecat sa stau pe malul marii.acum mi-am amintit de ce m-am imaginat la mare.vroiam sa uit ca tocmai el murise.acum ca stiam motivul dezolarii mele am mers la locul inmormantarii trupului lui cu flori si cu gandul ca,de fapt,nu va muri niciodata.
Totul s-a petrecut asa de repede:cineva citea ceva ce nimeni nu asculta,nimeni nu plangea,nimeni nu se misca,dar parca printe toti cei prezenti se plimba o entitate luminoasa cercetand.
A ajuns in dreptul meu,m-a privit albastru prin ochii lui larg deschisi,mi-a sarutat fruntea si s-a transformat in ploaie.o ploaie care ne-a trezit pe toti.deodata toata lumea jelea pe cel care impietrit in somnu-i etern,nu mai putea sa mai priveasca o data in jur de “ramas-bun”,nu imi mai putea alina durerea si nu ma mai putea saruta de “noapte buna”.
Imi venea sa blestem toti sfintii,sa rup cerul in doua si sa ii cer aceluia de acolo de sus socoteala pentru ca imi furase viata si niciodata nu ma aude si nu ma vede.am lasat deoparte sentimentul de furie si m-am invelit intr-unul de vinovatie.de ce nu am fost eu acolo sa ii inchid ochii?sa imi iau ramas bun de la mangaierea lui calda.de ce ?de ce?de ce?asa a vrut soarta?tot soarta?tot omul acela batran?de ce eram eu o marioneta in mainile lui?ca sa ma priveze el pe mine de momentul de tristete suprema a vietii mele?sau sa imi acutizeze tristetea?nu stiu de ce,dar de acum orice mi-ar face nu mai simt pentru ca mi-a luat ce pretuiam eu atunci cand ma gandeam la motivul pentru care traiesc.
Dumnezeu imi luase ochii aceia albastrii incrustati ca doua diamante in chipul acela de lut alb.imi lause alinarea adusa de ochii aceia inconjurati de gene dese care ma inveleau parca in aripi de inger.
Pentru ca de acum inainte aveam sa sufar si nimeni nu ma ma mai mangaia,pot sa vorbesc despre raul ce mi se abatuse in suflet si pot sa scriu la masa mea,care nu ma intreaba,dar eu ii spun oricum,ma spovedesc ei,ma plang si tot eu imi sterg lacrimile.o sa imi iau seva si toata pofta de viata din cana mea cu ceai de menta si mult zahar amintindu-mi de el,de ochii lui,o sa privesc in cana si o sa imi serveasca chipul lui,il voi privi,voi lasa cana si voi scrie mai departe…
sâmbătă, ianuarie 10
moarte....
Stand pe malul marii,privind cerul,profundul,apa,mi-am dat seamaca si marea vorbeste.cazusem intr-o stare letargica,m-am lasat adormita de cantecul mut al marii,de chemarea ei pierduta in drum spre mine.parca imi spunea sa ma inotrc la el,sa il iert,sa nu las impulsurile sa imi controleze viata.la cine sa ma intorc?pe cine sa iert?ce facusem?nu imi aduceam aminte ca traisem ceva inainte sa ajung la mare in toiul iernii.am uitat ca traisem o vara pe care aveam sa o povestesc intregii lumi,ca toamna ma gasise tot in bratele lui si ca durase acel anotimp rosu mai mult decat mi-as putea eu imagina.am uitat?ma straduisem sa uit?de ce stateam eu iarna pe malul marii?ce asteptam?
Steateam aici pentru ca nu ma simteam eu in alta parte.stateam aici pentru ca eram singura si ma simteam neprimita chiar si la mine acasa.zidurile parca mi se apropiau de suflet,ma incolteau si ma strangeau exact cum un aparat de tortura strangea un infractor in vremea medievala.ucidea in mine si ultimul sentiment.stateam la mare nesimtind frigul,nu simteam ca traiesc pentru mine,aveam sentimentul grotesc ca traiesc pentru altcineva,ca traiam doar sa indeplinesc visul sau sa fac ceva ce acela care ma calauzea nu reusise sa infaptuiasca.
Deodata am simtit si vazut cum marea se transfigureaza,aduna toate fortele,tragea tot nisipul de sub mine,lua forta din central pamantului pentru a-mi spune ceva.ma infricosa peisajul acela monocrom de crepuscul in hibernare.
“love me wherever you go!”ce?”love me wherever you go!”cine esti?ce se intampla?ce vrei?pe cine sa iubesc?nu mai vreau sa mai iubesc pe nimeni.m-am saturat sa imi dau si viata pentru cineva care nu da doi bani pe sentimentele mele,m-am saturat sa nu mai primesc nimic.nu mai vreau,auzi?mi-am acoperit timpanele cu palmele.nu vroiam sa mai aud,dar oricat m-as fi straduit,auzeam parca si propria constiinta incercand sa ma convinga ca trebuie sa nu mai fiu asa de hotarata.am alergat de pe mal,din locul unde stateam,am alergat intr-o directie pe care nu mi-o propusesem,picioarele mele fugeau fara ca eu sa le controlez.treceam cu pasul din ce in ce mai grabit peste nisipul care incerca sa ma convinga sa stau,ma prindea de gambe,mi se urca spre coapse,spre trunchi,ma tinea strans ca intr-o imbratisare,dar eu refuzam,vroiam sa fiu eu cu mine,sa imi aduc aminte de ce venisem la mare in plina iarna,si vroiam sa descifrez sensul cuvintelor care imi inundau mintea.
Am cautat in rucsac si am gasit o fotografie,o cutie de chibrituri,un carnetel pe care l-am desfacut si m-au improscat cuvintele grele scrise de mine.surprinzator,era scrisul meu,dar nu imi aminteam ca scrisesem.imi doream sa le sterg,sa rup foaia.le-am lasat,am vrut sa fug,dar am incendiat fotografia mai intai.am sters din arhiva vietii mele momentul acela imortalizat pe o bucata de hartie,dupa ce am eliberat din prinsoarea degetelor mele si ultimul patratel de hartie,m-am simtit mai eliberata,am continuat sa merg si am traversat plaja,un oras si o gara intr-o procesiune lenta,calma,parca as fi celebrat un deces,doar ca ochii nu imi lacrimau,nici macar frigul si briza care batea indemnandu-ma sa merg mai repede,nu au putut sa ii schimbe ritmul de mers.
Am ajuns la tren si am urcat.nimeni.stiam unde duce?nu.ma interesa unde duce?nu ma interesa,doar vroiam sa merg acasa.stiam ca vreau sa ma incalzesc in patul meu din camera care gazduieste patru pereti acoperiti cu fotografii si versuri,vroiam sa stau acasa la mine,tolanita in pat,goala,sa mai scriu in jurnal,sa mai scornesc o poezie simbolista,sau pur si simplu sa visez cu ochii deschisi,asteptand sa imi sune telefonul.
Aproape instantaneu,robotic am scormonit in buzunarul paltonului dupa telefonul care nu imi afisa niciun apel pierdut.nu ma cautase nimeni.nu observase nimeni ca nu mai sunt acasa.as fi putut lipsi un secol,nu si-ar fi dat ninemi seama ca nu sunt.
M-am asezat intr-un compartiment,iar trenul a pornit instantaneu.nu vroiam sa stiu ce ruta are,ma desprinsesem de mine,de corp si simteam ca as fi ajuns deja acasa.
Am mai clipit o data si m-am gasit in patul meu.imi suna telefonul.imi suna in urechi o melodie de jale,auzeam un bocet.am raspuns.am auzit doar un susur,cineva vorbea incet parca sa nu fie cineva trezit.m-a chemat undeva si la auzul altor cateva cuvinte parca ceva in mintea mea s-a declansat.am lasat telefonul.m-am ridicat.m-am dus la dulapul de haine.le-am rascolit din ce in ce mai energica si le-am ales pe cele negre.lacrimile imi curgeau siroaie,se izbeau de podea,se scurgeau in lemn,ajungeau in centrul pamantului,atingeau lava si imi trimiteau inapoi aburi ca intr-o sauna.mi-era cald.ma sufocam.
Intr-un final m-am imbracat.eram cernita,aveam o figura stearsa pe chip,eram eu insumi mai moarta decat cel la a carui inmormantare trebuia sa ma duc,dar eu am plecat sa stau pe malul marii.acum mi-am amintit de ce m-am imaginat la mare.vroiam sa uit ca tocmai el murise.acum ca stiam motivul dezolarii mele am mers la locul inmormantarii trupului lui cu flori si cu gandul ca,de fapt,nu va muri niciodata.
Totul s-a petrecut asa de repede:cineva citea ceva ce nimeni nu asculta,nimeni nu plangea,nimeni nu se misca,dar parca printe toti cei prezenti se plimba o entitate luminoasa cercetand.
A ajuns in dreptul meu,m-a privit albastru prin ochii lui larg deschisi,mi-a sarutat fruntea si s-a transformat in ploaie.o ploaie care ne-a trezit pe toti.deodata toata lumea jelea pe cel care impietrit in somnu-i etern,nu mai putea sa mai priveasca o data in jur de “ramas-bun”,nu imi mai putea alina durerea si nu ma mai putea saruta de “noapte buna”.
Imi venea sa blestem toti sfintii,sa rup cerul in doua si sa ii cer aceluia de acolo de sus socoteala pentru ca imi furase viata si niciodata nu ma aude si nu ma vede.am lasat deoparte sentimentul de furie si m-am invelit intr-unul de vinovatie.de ce nu am fost eu acolo sa ii inchid ochii?sa imi iau ramas bun de la mangaierea lui calda.de ce ?de ce?de ce?asa a vrut soarta?tot soarta?tot omul acela batran?de ce eram eu o marioneta in mainile lui?ca sa ma priveze el pe mine de momentul de tristete suprema a vietii mele?sau sa imi acutizeze tristetea?nu stiu de ce,dar de acum orice mi-ar face nu mai simt pentru ca mi-a luat ce pretuiam eu atunci cand ma gandeam la motivul pentru care traiesc.
Dumnezeu imi luase ochii aceia albastrii incrustati ca doua diamante in chipul acela de lut alb.imi lause alinarea adusa de ochii aceia inconjurati de gene dese care ma inveleau parca in aripi de inger.
Pentru ca de acum inainte aveam sa sufar si nimeni nu ma ma mai mangaia,pot sa vorbesc despre raul ce mi se abatuse in suflet si pot sa scriu la masa mea,care nu ma intreaba,dar eu ii spun oricum,ma spovedesc ei,ma plang si tot eu imi sterg lacrimile.o sa imi iau seva si toata pofta de viata din cana mea cu ceai de menta si mult zahar amintindu-mi de el,de ochii lui,o sa privesc in cana si o sa imi serveasca chipul lui,il voi privi,voi lasa cana si voi scrie mai departe…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
.jpg){kind=small}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu