durere sub toate formele

Intrucat sunt olteanca,pot spune despre mine ca imi place munca aproximativ la fel de mult pe cat imi place sa imi rup picioarele la chefuri autohtone. Am vrut sa imi dovedesc bunavointa inca o data participand la si moral si fizic la comemorarea a unui an de la moartea unei persoane din familie,despre care as putea spune ca uneori vreayuu sa ii aud vocea si daca ar fi sa imi spuna cineva ca a murit as putea sa intru cu totul in fos,jurand ca nu e adevarat si ca e plecat undeva de unde trebuie sa se intoarca negresit intru inveselirea noastra. Influentate fiindu-mi pornirile culinare de locul unde provin,imi amestec nasul oriunde fierbe,se prajeste,se coace sau ingheata ceva care urmeaza ingurgitat si laudele imi sunt atribuite imediat intrucat mainile imi nascocesc adevarate bunatati,iscusinta mostenita de la mai batranele mele predecesoare. Nu m-am putut abtine si am mers si eu la cimitirul comunitatii satesti din apropierea orasului unde locuiesc eu de atata amar de vreme si m-am lasat afumata de tamaie si coceni si frapata,induiosata pana la lacrimi de una dintre cele mai macabre scene pe care mi le-am putut imagina vreodata. La unul din mormintele apropiate erau impreuna mama si fiica,venite sa aprinda o lumanare raposatului sot si tata.Cand langa mormant a ajuns preotul paroh al bisericii din sat,fiica celui care acyn doar o poate veghea din imparatia cerurilor,a cazut ca secerata de plans langa crucea de marmura neagra pe care trona inscris un verset din Biblie;si jelind cu glas amar a udat pamantul primavaratec acoperit cu puful verde al ierbii tinere si a facut sa rasune toata valea aceea linistita la ora 7 am.,cand nici cocosii nu se indura sa cante trezirea. Scena era de o cruzime barbara:preotul in picioare in fata locuintei vesnice citind rugaciuni intru iertarea pacatelor,iar tanara si frageda copila agatat de crucea glaciala ce nu ii putea raspunde la strigatele disperate de intoarcere a tatalui sau din lumea celor drepti. Desi nu sunt o plangacioasa,sunt un copil mare care nu plange decat daca trebuie cu tot dinadinsul sa isi apere demnitatea,am plans mai tare ca niciodata induiosata profund de bocetul si plansul si raul de lacrimi care ajungeau pana sub cimentul de deasupra mormantului,pana la oasele celui care fusese stalpul casei celor doua ramase fara sprijin acum. mi-am imaginat cum ar fi fost sa traiesc eu ceea ce traia fiinta aceea in momentul acela,dar tot ce am putut realiza au fost cat de putine moment am petrecut eu alaturi de tatal meu,iar la auzul vocei grave a preotului,in contrast puternic cu cea a dascalului care il insotea,ajunsi langa mormantul langa care ma protapisem eu ca inlemnita,m-am trezit din visare. Aveam gesture mecanice,iar nodul din gat nu ma slabea nici pe mine si nici pe dascal,cu singura diferenta ca pe mine nu ma slabea din mila si compasiune pentru matusa mea,iar pe dascal de oboseala adusa de cele cateva morminte unde intonase pe cat de bine,pe atat de fara patima,rugaciuni. Daca trebuie sa vorbesc de falsitate,trebuie sa vorbesc si de acel moment in care,contrariata de ceea ce vedeam,imi doream sa fiu langa centenara care scotea din gat un bocet de fatada,care nu reusea sa ajunga nici pana la cel mai apropiat nor sa il auda mortul din groapa proaspat sapata,ci suna gol,fad,fara caldura,acut si in acelasi timp a nepasare si dezgust. Ce sens sa aiba sa te straduiesti sa plangi pentru ceva ce niciodata nu ti-a adus fericire?Mister… Invartind si acum in tigaia cu ulei incins,sa calesc orezul pentru mancare rememorez momente din viata care sa merite scrise de mana-mi amortita sub presiunea pixului ce ma insoteste mereu si mai las amintiri pentru zilele in care ma voi simti descurajata,nesigura…